După ce Victor Ponta a respins ideea ca PSD să mai încheie o alianță cu vreun partid, Ludovic Orban a spus și el exact același lucru.
Ambii par să aibă în vedere cabinete monocolore.
Dacă luăm în serios aceste declarații, atunci nu are cum să nu ne surprindă contrastul cu ceea ce partidele respective au făcut. De altfel, și Orban, și Ponta au fost membri în guverne de coaliție. Iar atunci când făceau parte din ele, nu au pomenit de refuzul de a coopera cu alții. A devenit ceva obișnuit să spui că detești pe cineva după ce ați guvernat împreună.
PSD și PNL sunt două dintre cele patru partide parlamentare ale ultimului deceniu. Iar dacă UDMR nu poate pretinde altceva decât asocierea cu orice partid clasat pe primul loc, mentalitatea din PDL seamănă cu cea din PSD și PNL ca două picături de apă.
Despre ce este vorba? Ce vor să spună acești politicieni care guvernează în coaliții, dar nu visează decât să scape de guvernele multicolore și, în primul rând, de partenerii pe care i-au avut?
Ei mărturisesc, uneori fără voia lor, că au intrat într-un blocaj. Unul de proporții.
Să ne amintim că, din 2000 încoace, au fost încercate toate combinațiile posibile la guvernare: PSD, cu sprijin PNL și UDMR, apoi doar UDMR (2000-2004); PDL-PNL-UDMR (2005-2007); PNL-UDMR, cu sprijin PSD (2007-2008): PDL-PSD (2008-2009) și PDL-UDMR (din 2009 până în prezent).
Indiferent că a fost vorba despre un guvern majoritar (precum PDL-PSD), despre unele minoritare (guvernele conduse de Năstase, Tăriceanu 1 ori ultimul guvern Boc) sau unul ultra-minoritar (precum Tăriceanu 2), indiferent de partidul care s-a impus în fața celorlalte trei, instabilitatea a pândit la ușa Palatului Victoria.
Iar atunci când instabilitatea a fost depășită, prețul a fost foarte mare: corupția. Exemplul lui Adrian Năstase, așa arogant cum l-a vrut Ion Iliescu, este elocvent în acest sens.
Pe de altă parte, critica guvernării a fost în acest ultim deceniu radicală. Ceva din tonul lui Vadim Tudor a fost asumat de diverse voci ale politicii românești. Această peremizare a dat un aspect dramatic blocajului de pe scena politică românească. Dar nu l-a rezolvat și nu îl va rezolva.
E un blocaj cu atât mai evident cu cât aceleași patru partide au împiedicat apariția altor noi formațiuni parlamentare. Parodia independenților – de la Oprescu la Oprea – sau retorica populistă a trecerii la uninominal sunt doar ornamentele de care era nevoie pentru a mima noutatea.
De fapt, partidele au guvernat în coaliții mai ample sau mai restrânse, dar au vădit în mod clar că detestă cultura compromisului, de care e nevoie atunci când guvernul e multicolor.
Această criză a sistemului de partide a dus adeseori la crize de regim.
Revizuirea constituțională așezată sub semnul conflictului Iliescu-Năstase din 2003 și suspendarea Președintelui Băsescu în 2007 sunt punctele cele mai fierbinți ale unei evoluții care a făcut din Curtea constituțională arbitrul jocului politic, iar din partide întrupări ale ipocriziei. Într-adevăr, deși nici unul nu are cultura compromisului, toate au participat la adoptarea unui mod de scrutin care obligă la negociere și compromis.
Blocajul despre care vorbesc are un impact direct asupra vieții cotidiene, pentru că el duce la slăbirea executivului și la o contra-selecție a elitelor.
Blocajul poate fi depășit.
Două chestiuni sunt importante: prima se referă la sistemul de vot, a doua la mecanismul instituțional. Cele două trebuie privite împreună.
Dacă se menține filosofia sistemului proporțional, atunci trebuie desființat pragul, pentru a avea mai mulți actori, deci mai multe variante de coaliții, iar mecanismul constituțional trebuie modificat pentru a da mai multă autoritate executivului, inclusiv prin dreptul de a dizolva camerele mult mai ușor decât acum, când legislativul e ultra-protejat; în schimb, dacă se trece la un sistem majoritar veritabil, atunci trebuie instituită o republică parlamentară.
Cine va putea negocia una dintre aceste două soluții va putea fonda o nouă Republică. Negocierea e inevitabilă, deoarece, așa cum am observat deja, toate combinațiile au fost încercate și nimeni nu mai vrea să-i frecventeze pe ceilalți dacă regulile rămân aceleași.
Există o necunoscută. Negocierea poate avea loc în timpul acestei crize economice sau poate fi amânată, mizând în mod cinic pe o dramă populară.
Eu cred că e înțelept să se aleagă soluția cu costurile sociale cele mai mici.
Sursa : Preda, Cristian Preda