Acum cîțiva ani eram un mare susținător al bipolarismului politic. Credeam că cel mai eficient sistem pentru România este acela în care există și se confurntă două mari partide – unul de stînga, altul de dreapta. Sistemul consacrat în spațiul anglo-american, cu alte cuvinte. Mi se părea că avantajul principal este acela că nu mai există ”scuza” coalițiilor și responsabilitatea guvernării sau a opoziției este clar atribuită unui partid, urmînd ca acel partid să dea socoteală pentru ceea ce face. De asemenea, susțineam că acest sistem trebuie dublat de un calendar electoral care să țină permanent partidele în priză. Ceva în gen american: cu alegeri parțiale tot la doi ani. Asta ar fi adus avantaje importante sistemului nostru democratic. Primul: partidul de la guvernare nu s-ar fi culcat pe-o ureche (”mai avem alegeri abia peste patru ani, nu contează ce facem acum, că lumea oricum uită, important e să dăm pomeni în ultimul an de guvernare”). Al doilea, partidul din opoziție nu ar fi fost amorțit de perspectiva unei pierderi eventual recuperabile peste patru ani, ci ar fi tras tare cu gîndul la parțiale. Ei bine, astăzi nu mai cred la fel.

Mi-am schimbat părerea pentru că am trecut în lumea politică reală. Și aici am văzut cît de dăunător pentru România ar putea fi sistemul cu două partide mari. Am reflectat mai mult și am înțeles de ce un astfel de sistem merge în context anglo-american sau mergea în contextul vest-german (CDU și CSU, prin relația lor tradițională, formau deja un pol consolidat pe dreapta de care absolut toată lumea era conștientă). Am înțeles că sistemul bipolar, în care responsabilitățile politice sînt cît se poate de clare și poziția fiecăruia dintre cele două partide reflectă exact ceea ce au vrut alegătorii, adică partidul pe care electorii l-au vrut la putere e la putere, iar cel pe care l-au vrut în opoziție e în opoziție, merge numai într-o anume paradigmă etică. Și anume, în lumea în care competiția este suprem valorizată, în societățile în care oamenii știu că măsura adevărată a lucrurilor în economie sau în politică este dată de competiția onestă și continuă. Or, în România, instinctul de competiție este puternic ocultat de instinctul profund și insidios al blatului. La noi, doi oameni puși să concureze preferă instinctual să se înțeleagă între ei, să facă un aranjament, să cadă la pace. Așa e aluatul general al poporului meu. Există, desigur, și excepții, dar regula e chiar asta: mai bine blătuim decît să ne întrecem pe bune. Două partide mari ar însemna, în România, instaurarea celei mai sinistre oligarhii, în care liderii celor două partide s-ar înțelege între ei imediat și ar distorsiona competiția, adică tocmai condiția care aduce performanță sistemului bipolar. România bipolară ar fi o Românie căzută ireversibil în mîna unei găști împărțită în două, care ar mima spre folos mutual jocul putere vs. opoziție. Mă uit la firescul cu care,de pildă, PNL și PSD acceptă susținerea acelorași moguli. M-a stupefiat, de pildă, lipsa totală de reacție a PNL cînd presa a dezvăluit că la nu știu ce alegeri dl Patriciu a sponsorizat din greu candidatul PSD și nu candidatul PNL. Dl Patriciu, sigur pe sine, a recunoscut imediat că așa a fost. PNL a tăcut chitic, umilit. Liderii săi au bîlbîit ceva despre libertatea oricui de a face ce vrea cu banii săi etc. etc. România redusă la două partide precum sînt PSD și PNL este, de fapt, România condusă de dnii Vîntu și Patriciu, iar eventualul lor conflict ar fi singura competiție reală. Dar pînă și domniile-lor pot cădea la înțelegere, așa cum am văzut. Sigur, existența PDL face imposibil, acum, acest scenariu. Dar dacă ar fi existat doar două partide, adică un PSD mai mare decît este acum și un PNL mai mare decît este acum , iar PDL nu ar fi existat, e ușor să ne imaginăm cum ar fi arătat sistemul statului nostru.

Actualul sistem politic, cu două partide mari și două mici, în care există multe posibilități de așezare a ecuației ”putere – opoziție” și în care mai mulți stau cu ochii pe mai mulți mi se pare cel mai adecvat. Este, totuși, mult mai dificil să controlezi patru partide decît două, așa că șansa unei oligarhizări este mai mică. Sigur, nici o mărire a numărului de partide parlamentare nu ar fi de dorit, dar o micșorare a acestui număr ar dăuna grav democrației noastre și capitalismului nostru. Vă rog, nu săriți să-mi spuneți că în România nu există nici democrație, nici capitalism! Atîta cît există, nu ar mai fi deloc dacă sistemul nostru politic va deveni bipolar.