Ieri, Guvernul a adoptat un proiect de lege a educaţiei.
În scurta perioadă dintre prezentarea publică a textului şi decizia de ieri a executivului, ministrul Funeriu a discutat cu unii dintre actorii sistemului.
Nu a convins până la capăt nici unul. A mers, totuşi, mai departe, aşezându-i premierului o uriaşă povară pe umeri.
Există, de fapt, două mari îngrijorări născute de actualul proiect. Prima vine din lumea universitară. Profesorii şi studenţii se tem de pierderea unui principiu câştigat după 1989: e vorba despre autonomie.
În lumea preuniversitară, teama ţine de restructurarea ciclurilor de studii. Fragilizarea profesiuni de dascăl, ca şi teama că noua lege va face ca statul să livreze mai puţină educaţie, nu mai multă generaţiilor viitoare îi determină pe profesori să spună NU.
Mai e ceva. O chestiune de metodă politică. Eu, personal, am înţeles-o atunci când l-am asistat pe preşedintele Băsescu în formularea Pactului pentru educaţie.
Reforma nu e posibilă fără un minim consens. Preşedintele adunase, alături de experţi, sindicate, organizaţii ale părinţilor, ale studenţilor şi elevilor, rectori şi reprezentanţi ai mediilor profesionale. Plecând de la aşteptările fiecăruia, a fost formulată o platformă consensuală.
În schimb, Funeriu a transformat toţi actorii sistemului în adversari ai reformei. Legea nu are, în această clipă, nici măcar un singur suporter colectiv. În acest sens, Funeriu e exact opusul lui Miclea, ale cărui eforturi au inspirat formularea Pactului de acum doi ani.
Mai e o speranţă. E mică, dar merită încercată.
Parlamentul, care va lua proiectul în dezbatere, are misiunea de a găsi consensul de care educaţia are nevoie.
Deocamdată, reforma e percepută ca un ordin cazon. Dar cum ministrul educaţiei e savantul Funeriu, nu generalul Oprea, transformarea educaţiei trebuie să capete un alt spirit.
Sursa : cristianpreda.ro