A devenit democraţia românească mai serioasă? Năvala fumigenă, şi mediatică asupra Primului Ministru Emil Boc sugerează că am ajuns, în sfîrşit, la maturitate. Aşadar: nu mai răbdăm inepţia guvernamentală. Sindicatele şi opoziţia şuieră din tot socialismul lor rănit, televiziunile şi "analiştii" invitaţi lucrează la roşu, din patriotism gratuit, plus salarii per cap de cugetător-tv egale cu suma lefurilor mulţimilor din pieţe. Dacă asta se numeşte seriozitate, atunci nu ne rămîne decît comedia finală: dezagregarea. Nu e mult spus. Am ajuns la ultimul ban şi la ultima şansă de redresare. Exact în acest moment, marea majoritate a corului anti-Boc nu înţelege sau se preface că nu înţelege unde am ajuns.

Ce a făcut Primul Ministru Emil Boc? Singurul lucru, încă, posibil: a redus cheltuielile bugeare. De ce? Pentru că statul român e în faliment. Majoritatea salariaţilor şi pensionarilor plătiţi din bugetul de stat sînt în situaţia depunătorilor care îşi văd economiile distruse de un faliemnt bancar. Numai că statul nu e pur şi simplu o casă de depuneri ci rezultatul combinat al polticii economice oficiale şi al deprinderilor sociale neoficiale ale populaţiei. Falimentul statului financiar român nu e opera Guvernului Boc. Opoziţia răsculată huduie şi blestemă în direcţie greşită. Asta nu li se poate imputa pensionarilor care îşi scuipă obida cu furie dar e de neiertat în cazul politicienilor şi al ziariştilor "profesionişti". Orbirea nu e scuză iar orbirea simulată, cu atît mai puţin. Politicienii PSD-PNL şi gazetarii asociaţi ştiu sau ar trebui să ştie cum şi de ce am ajuns în faliment. Ar trebui să ştie, pentru că sînt parte directă a problemei. Falimentul finanţelor de stat n-a venit ca un trăsnet nesolicitat ci a fost clădit, pas cu pas, vreme de 20 de ani, de o politică economică moale sau scabros-electorală. Mediile de informare au partea lor în catastrofă, pentru că ele şi nu altcineva au ascuns şi negat sistematic logica strînsă care lucrează neiertător împotriva economiilor falsificate. Comportamentul media nu e o surpriză. Trusturile de presă sînt ele însele fructul averilor create din deturnarea şi din exploatarea resurselor de stat. În fond, figurile marilor şefi de trusturi fac parte din plutonul select care a parcat economia României într-un loc dosnic şi şi-a făcut plinul pe săturate. Abia apoi au luat naştere zisele trusturi de presă iar regimul lor de lucru era, de la bun început, previzibil: muncă bine slariată la tăvălugul care albeşte, disculpă şi şterge urmele patronului.

Ce e cu adevărat revoltător în scandalul din jurul Primului Ministru Boc e sursa de zgomot: cei care fac azi literatură apocaliptică pe seama măsurilor de austeritate sînt exact cei ce au aşezat economia României pe linie moartă, încă din 1990, au devorat resurse bugetare şi au decupat o felie mereu în creştere din avuţia naţională. În mare parte, sacrificiile de astăzi sînt impuse de slăbiciunea extremă a unei economii prosternate într-o poziţie convenabilă noilor beneficiari şi de preponderenţa bolnavă a sectorului bugetar. Ambele au fost create, tolerate sau lărgite de cruciaţii care se leagă azi cu lanţuri de pneisonari.

"Genocidul social" declamat de PSD şi PNL nu e doar o probă de kitsch logic şi lingvistic. Formula aleasă de PSD şi PNL semnalează ceva mai grav: pericolul major care pîndeşte ascuns între politiceni aleşi să judece şi să decidă, dincolo de propriile interese. Detaliile planului de acţiune ale guvernului PD-L-UDMR pot fi dezbătute. Direcţia, nu. Orice altă rută e egală cu prăbuşirea. Deciziile anunţate de Primul Ministru Boc sînt deciziile anunţate peste tot, în Estul şi în Vestul Europei. Conjuraţia masacrului bugetar e, pur şi simplu, o necesitate respectată în toată Europa. Şi în România lui Băsescu şi Boc, şi în Anglia lui Cameron, şi în Spania lui Zapaterro. Numai în România lui Ponta şi Antonescu nu. Care e, atrunci, varianta? Ce propun PSD şi PNL? Care ar fi măsurile miraculoase şi mult mai puţin dureroase, în măsură să oprească, totuşi, căderea? Interesant, Ponta şi Antonescu tac. Ba mai mult, într-o performanţă complet schizoidă, tac în timp ce huiduie. Dacă PSD şi PNL ar fi produs un scenariu economic alterantiv, în locul unei moţiuni de cenzură sprijinită în text de invective şi în stradă de aramata subordonaţilor sindicali, România ar fi fost, măcar, locul unei dezbateri urgente, într-un moment de impas istoric. Aşa, însă, e doar locul unui scandal ridicol. Iar asta înseamnă, mai departe, un singur lucru: pierdem timp şi ne pierdem mintea. N-ar fi prima oară. Inconştienţa în momente tragice e unul din jocurile favorite ale românului în poziţie oficială. Zicala care recomandă virtuţile hazului de necaz nu îi acoperă, însă, şi pe cei care pun la lucru hazul şi umorul involuntar.

Evident, PSD şi PNL vor declara apăsat că au remediul, că sînt singurele în stare să întoarcă banii la bugetul statului dar toate astea fără cea mai măruntă precizare. Planul e acolo dar va fi dezvăluit abia în primele zile de guvernare. Aşa e, cu precizarea că planul seret nu are nevoie de protecţie. E mult prea bine cunoscut. Remediul favorit al foştilor liberali transformaţi în spărgători de buget e cunoscut din perioaoda 2007-2008: cazinoul financiar Vosganian, cu premii masive pentru alegătorii ţintă şi potop pentru neafiliaţi. Remediul socialismului de haită al PSD e, iar, cunoscut: prişniţe retorice pentru săraci, discursuri refuzate de Obama din motive gramaticale, plus catastrofa de rigoare, pusă în seama dreptei sau a complotului capitalist internaţional.

Se poate, prin urmare, discuta în termeni direcţi despre România în criză? Din păcate, nu. În faţa celei mai grave căderi istoice pe care România a trăit-o vreodată, intervenţiile publice au un aer străin de obiect şi iresponsabil. E cu atît grav cu cît "obiectul" e însăşi societatea românească şi nu o sumă de clacule şi indicatori economici tranzitorii. Cu cîteva excepţii remacabile (Gh. Cercelescu e, de departe, cel mai grăitor caz de competenţă ignorată), analizele, comentariile şi pronosticurile se înşiră fără altă ţintă decît atacul politic. Dar nu e exagerat să vorbim de cea mai gravă criză istorică trăită vreodată de România? Cu sigruanţă, nu.
Comunsimul, candidatul numărul 1 la această onoare sinistră, a fost, într-adevăr, o catastrofă dar o catastrofă previzibilă, din prima pînă în ultima clipă. Cu alte cuvinte, comunismul n-a generat nimic surprinzător, în condiţiile fixate şi impuse de comunism. Degenerarea a fost aproape terminală dar nu neaşteptată şi niciodată alimentată de fenomene obscure, invizibile sau necunsocute. Drama comunistă a fost planficată la vedere şi a avut un carater "deschis", în măsura în care o execuţie în piaţă e un act cît se poate de public.

În schimb, criza în care a intrat România după căderea comunismului, nu are nimic previzibil. În primul rînd, pentru că numita "criză a anilor 2009-2010" a început demult. Mai devreme decît îşi închipuie analiştii decişi să îi fixeze începutul în crahul financiar euro-aemrican al anilor 2008-2009. Adevărat dezordinea de pe piaţa bancară americană a agravat lucrurile iar degradarea zonei euro a mărit presiunea. Aceste două perturbări externe au fost însă doar criza de împrumut care s-a aşternut peste o economie profund dezechilibrată şi osificată, cu tot cu defecţiuni, în 20 de ani de inacţiune, neglijenţă şi incompetenţă. Dacă România ar fi fost lovită numai de suflul crizei euro-americane, ne-am fi aflat în faţa unui şoc economic masiv. Proiectat asupra unei economii aberante, acelaşi suflu a transformat şocul în criză istorică. Originile crizei româneşti sînt pur româneşti şi au fost fixate, imediat după 1989, de refuzul revoluţiei economice. A fost aşa şi nu putea fi altfel pentru că, odată disimulată sau ratată revoluţia politică, şansele unei re-naşteri economice erau nule. În consecinţă, sistemul creat sau, mai bine zis, păstrat în 1990 a adîncit, în loc să dezrădăcineze, suita obişnuinţelor economice ale statului socialist. Nu ale statului comunist, pentru că dictarua economică a partidului a dispărut, înghiţită de structurile multiple de putere degajate de reconfigurarea aparatului comunist. Însă socialismul, adică deprinderile şi reflexele comunitare gravate de socialism în mentalităţi, au rămas. Atît sus, cît şi jos. Atît printre noii deţinători ai economiei cît şi între angajaţii "fără de putere". Datele acestui compact socialist par disjuncte dar divergenţa efectelor nu poate ascunde acordul de mentalitate. În vreme ce noua elită economică a intrat în regim imediat de acaparare şi exploatare a bunurilor şi fondurilor publice, masa bugetarilor a primit puţin dar suficient pentru a menţine un corp social influent, mai ales prin dreptul la vot. Diferenţa de venituri e mare, realitatea morală e aceaşi. Şi unii şi alţii au stabilit că pot trăi bine sau binişor, fără risc şi fără competiţie, în preajma şi din banii statului. Unii furînd, ceilalţi dormitînd, sub protecţia tot mai largă a lefuşoarei şi a sporişorului de stat.

Problema mentală a Româneiei e mai gravă decît actualul derapaj economic: După 20 de ani dăruiţi şi pierduţi pentru schimbare, sîntem în acelaţi punct de dependenţâ inertă. Societatea sau o parte mult prea mare a societăţii e, în continuare, convinsă că bugetul şi asistenţa de stat sînt un drept. Că vieţile şi destinele personale sînt portofoliul cel mai de seamă al statului. Bugetarismul care a dat clasa profitorilor miliardari şi a anesteziat o masă enormă de oameni "fără bani" e un obstacol colosal. Aproape de netrecut.

Adevărul e, în acest moment de criză şi cumpănă, adevărul ultimei şanse. Primul Ministru Boc a avut curajul să pună capăt simulacrelor şi să intre în realitate. Refuzînd frontal cea mai periculoasă iluzie naţională, Guvernul Boc e primul caz de luciditate şi răspundere executivă în momente de răscruce, din 1947 încoace. Spectacolul pe care îl oferă adversarul e îngrijorător: tradiţia eschivei şi demagogiei continuă. Numai că, de data asta, nu mai urmează încă o prelungire şi încă o păsuire. Oferta vieţii asistate şi a ruinei egal distribuite rămîne pe masă. Dacă,însă, propunerea PSD şi PNL devine program de acţiune, urmează momentul zero. Demisia lui Boc? Sub presiunea magicienilor sociali de la PSD şi PNL? Ar fi un contract automat cu nenorocirea.

Crizele succesive ale statelor asistenţiale ale Europei de vest ne-au silit să decidem: încercăm sau ne ducem la fund? Tentaţia dizolvării nu trebuie subestimată nici un moment. După 20 de ani de tertipuri indolente, inacţiunea şi indiferenţa atrag, promisiunea unui paradis inexplicabil în regie liberal-socilistă e luată în serios şi , peste toate, filozofia lui " scăpăm noi cumva" e un remediu iraţional mai puternic decît orice argument. Însă lucruile sînt clare: ori acceptăm operaţia, ori ne retragem în subzistenţă şi căutăm cumpărător.
Sursa : TRU